Dificultățile de învățare- clarificare conceptuală

Pentru a ajunge să delimităm tulburările specifice de învățare, în direcția în care este orientat și ordinul Ministerului Educației Naționale care introduce o metodologie specifică și mult așteptată de către specialiștii apărători ai drepturilor copiilor cu aceste tulburări,  se impune prezentarea mai întâi a categoriei generale, de dificultăți de învățare, cu atât mai mult cu cât, până în prezent, unii specialiști nu au considerat necesară tratarea acestor două concepte separat, clar și concis, ci mai degrabă sub forma unor suprapuneri de termeni, utilizați de multe ori în sensuri diferite.

           Dificultățile de învățare, au cunoscut de-a lungul timpului multiple încercări de definire și delimitare datorită domeniului complex și controversat al acestora, așa cum afirmă și Vrăsmaș (2007), acest domeniu fiind abordat cel puțin din trei direcții : dificultăți specifice de învățare în sensul de dizabilitate prin afectarea sistemului nervos central, dificultăți de învățare în sensul de probleme ce apar la anumiți copii în procesul de învățare și dificultăți generale, ce pot apărea la orice copil, în procesul de învățare, sub aspect socio-emoțional. Așadar, dificultățile de învățare reprezintă termenul cel mai general, ce înglobează toate dificultățile, problemele apărute în dezvoltarea și învățarea școlară ,,Termenul cel mai des folosit, cu sfera cea mai largă de cuprindere, este cel de dificultăți de învățare. (...) Există o mare diversitate de dificultăți de la cele grave/specifice/severe, la tulburări sau dezordini, pănă la simplele oscilații ale procesului de învățare’’(Vrăsmaș, 2007, p.14)

          Gherguț (2013) definește dificultățile de învățare ca fiind manifestări ale dereglării procesului de învățare, având cauze ce țin de mediul școlar, familial sau social și cauze de ordin personal. Acestea pot apărea la orice vârstă, inclusiv la vârsta adultă, dacă privim procesul de învățare ca pe un proces continuu ce se desfășoară pe tot parcursul vieții, dar frecvența cea mai mare este în copilăria mică și mijlocie manifestându-se în activitatea de rezolvare a sarcinilor de învățare, printr-un comportament ineficient, datorat întârzierilor în achizițiile școlare- întârzieri cu mai mult de un an în cazul dificultăților ușoare, sau cu mai mult de doi ani în cazul dificultăților grave. Trăsătura comună și definitorie a tuturor dificultăților de învățare este reprezentată de discrepanța între potențialul copilului și performanța acestuia, rezultatele obținute, evidențiată încă din anul 1965, de către Bateman: „Copiii care au dificultăți de învățare prezintă o discrepanţă educațională semnificativă între potenţialul lor intelectual şi nivelul actual de performanţă, discrepanţă care poate sau nu să fie acompaniată de o disfuncție constatabilă la nivelul sistemului nervos central și care nu este secundară deficienței mentale, depravării cuturale sau educaționale, tulburărilor emoționale severe sau deficitelor senzoriale “ (cit. in. Roșan, 2015, p.246)

          În anul 1977, în volumul 6 al jurnalului medical “Journal of Clinical Child Psychology”,  este reluat acest criteriu, completând specificitatea dificultăților de învățare cu formularea a încă două criterii, ce au stat la baza încercărilor de cuprindere a conținutului dificultăților de învățare, respectiv a definirii acestora : criteriul discrepanței, criteriul excluderii și criteriul educației speciale. Criteriul discrepanței face referire la discrepanțele ce există în dezvoltarea proceselor psihologice ( percepție, atenție, memorie) dar și  diferenței consistente, inexplicabile, ce există între randamentul școlar și potențialul acestor elevi, judecat după abilitățile acestora sau după nivelul de inteligență, de exemplu, un elev poate avea aptitudini superioare la nivelul limbajului vorbit, dar să prezinte grave deficiențe în limbajul scris. Criteriul excluderii este criteriul prin care se exclud din sfera dificultăților de învățare, acele dificultăți care pot fi explicate prin prisma deficienței mintale, deficienței de auz sau văz, tulburărilor emoționale severe sau a deficitelor senzoriale. Criterul educației speciale impune necesitatea abordării unor metode de instruire speciale, adecvate în vederea dezvoltării elevului cu dificultăți de învățare. Criteriul discrepanței este și în prezent principala caracteristică pentru semnalarea existenței unor dificultăți de învățare “Dificultățile de învățare antrenează o diferență considerabilă între randamentul școlar și aptitudinea intelectuală” (Vrăsmaș, 2007, p.36).

     Comitetul Interagenţiilor pentru Deficiențe de Învățare, în anul 1987, lărgește sfera de cuprindere a conceptului de dificultăți de învățare, adăugând și afectarea achiziției și utilizării unor abilități sociale  : „dificultăţile de învăţare sunt un termen generic ce se referă la un grup eterogen de tulburări ce se exprimă prin dificultăţi semnificative în achiziţionarea şi utilizarea receptării şi înţelegerii limbajului, a vorbirii, scrierii, citirii (literizării, silabisirii), a raţionamentului şi abilităţilor matematice, ca şi a unor abilităţi sociale “ (Cocoradă, Voinea, 2009, p. 114) ; definiție aspura cărea se va reveni în 1994, iar dificultățile privind abilitățile sociale vor fi excluse din sfera dificultăților de învățare , “percepția socială și interacțunile sociale… nu constituie prin ele însele o dificultate de învățare”( Roșan, 2015, p. 247)
     Gherghuț (2013) vorbește despre un caracter unic al dificultății de învățare la fiecare elev, fapt ce explică dinamica și complexitatea acestor dificultăți, chiar dacă acești elvi pot fi grupați după anumite caracteristici ale cerințelor educaționale, nici un elev cu o dificultate de învățare nu va putea fi încadrat perfect într-o anumită categorie: “fiecare elev este o individualitate şi, la un moment dat, într-un domeniu sau altul al învăţării, reclamă anumite cerinţe educaţionale specifice pentru a putea înțelege şi valorifica la maximum potenţialul sau în domeniul respectiv” (Gherguț ,2013, p. 14) De aceea, abordarea dificultăților de învățare presupune identificarea particularităților pe care elevul le prezintă în învățare, indiferent dacă acestea sunt determinate de deficite sau de limitări funcționale. Gherghuț (2013) propune și câteva catacteristici generale ce pot indica o dificultate de învățare: hiperactivitate, dificultăți în concentrarea atenției, dificultăți în activități precum legarea șireturilor sau închiderea nasturilor, eșecuri frecvente și stângăcie.