Cerinte educative speciale

Prima dată, această sintagmă, CES, respectiv SEN (Special Educational Needs) în limba engleză, a fost lansată în Marea Britanie, în raportul Warnock, documentul ce a stat la baza reformei educaţiei speciale din anul 1981, fiind preluată mai apoi şi de UNESCO. Declaraţia de la Salamanca, din anul 1994, din Cadrul Conferinței Mondiale asupra Educației Speciale, prin conceptul de educaţie pentru toţi, recunoaşte necesitatea şi urgenţa de a oferi educaţie pentru toţi copiii, tinerii şi adulţii cu cerinţe educative speciale în şcolile de masă pregătite sa le întâmpine aceste nevoi, printr-o pedagogie centrată pe elev şi prin combaterea atitudinilor discriminatorii.

,,Fiecare copil are dreptul fundamental la educație și fiecarui copil trebuie să i se ofere șansa de a ajunge și de se putea menține la un nivel acceptabil de învățare; fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini și necesități de învățare proprii; (…) persoanele cu cerințe speciale trebuie să aibă acces în școlile obișnuite(de masă), iar aceste școli trebuie să se adapteze unei pedagogii centrate asupra copilului, capabilă de a veni în întampinarea trebuințelor fiecărui copil în parte’’(Declarația Conferinței de la Slamanca, cit in. Gherguț, 2001, p. 27).

                 OECD (Organization for Economic Co-Operation and Development) în studiul Special Needs Education-Statistics and Indicators, stabileşte trei categorii în vederea  acoperirii nevoilor elevilor care experimentează dificultăţi în accesarea curriculumului : Categoria A ce cuprinde elevi cu dizabilităţi, precum nevăzători sau cu vedere parţială (ambliopi), surzi sau cu auz parţial (hipoacuzici), cu dizabilitate mintală profundă sau severă, sau cu dizabilităţi multiple; Categoria B ce cuprinde elevi care întâmpină dificultăţi de învăţare fără un motiv particular iar cauzele nu sunt datorate factorilor de la categoria A sau B; Categoria C care cuprinde elevi ce au dificultăţi provenite din apartenenţa la o categorie dezavantajată, din mediul socio-economic şi cultural. OECD admite însă şi clasificarea propusă de UNESCO :

,,Tipologia categoriilor  de CES include: tulburări emoţionale şi de comportament, deficienţă/întârziere mintală, deficienţe fizice/motorii,deficienţe vizuale, deficienţe auditive, tulburări de limbaj, tulburări/dificultăţi/dizabilităţi de învăţare.’’(OECD,2007,p.13)

            În Monitorul Oficial al României 787/ 07 noiembrie 2011 regăsim împărţirea în două clase a  cerinţelor educative speciale, acestea pot fi : cerinţe derivate în principal din dizabilitãţi (handicap)-care au la bazã o deficienţã sau boalã şi cerinţe derivate din dificultãţi de învãţare şi tulburãri de limbaj. Cerinţele educative speciale fac referire, aşadar, la cerinţele în plan educativ ale elevilor ce prezintă disfuncţii sau deficienţe de natură intelectuală, senzorială, fiziologică, psihomotrică, sau la cerinţele apărute ca urmare a unor condiţii psihoafective şi condiţii ale mediului socio-economic şi cultural, cele din urmă impunând la un moment dat ca formulă alternativă şi sintagma nevoi speciale.

Elevul cu CES se află într-o situaţie dezavantajată în raport cu copiii tipici, neputându-şi valorifica potenţialul intelectual şi aptitudinal decât prin crearea unor condiţii, unor situaţii favorizante, prin metode, tehnici, modele, procedee personalizate. ,,CES exprimă o necesitate evidentă de a se acorda anumitor copii o atenţie şi o asistenţă educaţională suplimetară (un anumit fel de discriminare pozitivă ) fără de care nu se poate vorbi efectiv de egalizarea şanselor’’ (Vrăsmaş et al., 2005, p.16)

Învăţământul modern presupune o abordare ,,noncategorială’’(Irimie, 1992, cit in. Mara,2009) a tuturor copiilor, de la copiii cu deficienţe profunde la copiii cu tulburări sau dificultăţi uşoare de învăţare, prin individualizarea demersului educativ ca răspuns la necesităţile apărute, astfel CES reprezintă:  ,,necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei şcolare, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei dizabilităşi ori tulburări de învăţare, precum şi o intervenţie specifică prin reabilitare-recuperare corespunzătoare’’(Vrăsmaş, E., Nicolae, Oprea, Vrăsmaş, T., 2005, p.16)

Şcoala modernă este şcoala care trebuie să se adapteze la nevoile tuturor copiilor şi nu invers, într-o astfel de perspectivă cerinţele educative speciale: ,, solicită abordarea actului educaţional de pe poziţia capacităţii elevului cu deficienţă sau aflat în dificultate de a întelege şi de a valorifica conţinutul învăţării, şi nu de pe poziţia educatorului sau profesorului care desfăşoară activitatea instructiv-educativă’’ (Gherghuţ, 2013, p. 23)

            În România, există următoarele oferte educaţionale pentru copiii cu CES: educaţie specializată, în concordanţă cu tipul şi gradul deficienţei prin unităţile scolare speciale, şi

educaţie specializată în şcolile de masă, unde beneficiază de servicii educaţionale de sprijin.