Tipologia Dislexiei

O primă clasificare a dislexiei, făcută în anul 1962, de către Mykelebust și Jhonson, surprindea două tipuri de dislexii, după tipul de input, dislexie auditivă și dislexie vizuală. Dislexia auditivă se caracterizează prin discriminarea auditivă a fonemelor asemănătoare și dificultăți în realizarea sintezei fonetice, iar cea vizuală prin dificultăți în realizarea serială a simbolurilor și a formei scrise a cuvântului (Roșan,2015), le mai regăsim și sub denumirea de dislexie fonematică respectiv optică. Boder (1973) după profilul de lectură și scriere, identifică trei subgrupe: dislexie disfonetică, diseidetică și mixtă. Dislexia disfonetică presupune deficitul de integrare fonem-grafem, respectiv imposibilitatea de a face analiza și sinteza fonetică. Dislexia diseidetică presupune un deficit în perceperea formei literelor și a configurațiilor cuvintelor. Dislexia mixtă presupune prezența ambelor deficite prezente în cea disfonetică și diseidetică.

            În alte viziuni, dislexia prezintă două nivele: primară, spațio-temporală, care determină ,,imposibilitatea organizării spațiale a simbolurilor grafice și transpunerea structurilor temporale în structuri spațiale și invers”  și secundară sau asimbolia, care semnifică ,,deficit în organizarea simbolurilor grafice ’’(Burlea, 2007, p.148). După gradul de deficiență Burlea (2007) consideră că dislexia poate fi lejeră, medie, gravă, sau foarte gravă.

            Chirilă (2015) vorbește despre o dislexie dobândită și o dislexie ereditară. În această viziune, dislexia poate apărea în timpul vieții, în urma lezării creierului, prin accidentări, lovituri sau accidente cerebrale iar cea ereditară se dezvoltă din primii ani de viață.