Dislexia. Clarificare conceptuală

,,Una din cele mai comune manifestări ale tulburării specifice de învățare ”(APA, 2013, p. 68), dislexia, a fost și cea mai studiată, termenul fiind mai devreme utilizat decât cel de dizabilitate de învățare. Încă din anul 1887, medicii care s-au confruntat cu aceste cazuri de dislexie au descris-o ca fiind un ,,deficit grav, neașteptat și izolat în învățarea scris-cititului”(Burlea, 2007, p.126) care aparea atât la copiii cu intelect normal dar și la copiii supradotați. Definiția dată în anul 1968, în cadrul Word Federation of Neurology, puncteză finalul unor dezbateri intense între specialiștii vremii ce vizau pe de o parte privirea dislexiei ca pe o întârziere în dezvoltare, iar pe de altă parte, specialiștii care considerau că dislexia are origine biologică  :                                                                                                                                

,,Tulburare de învățare a citirii, manifestată în ciuda unui intelect normal și în absența unor deficiențe senzoriale sau neurologice, a unei instrucții școlare inadecvate sau a unui mediu sociocultural deprivant, consecință a unei perturbări a aptitudinilor cognitive fundamentale, de origine constituțională”  (Burlea, 2007, p.128)

            Hermann și Norris, în 1958, dezvoltă o teorie ce aduce în centrul dislexiei perturbarea funcției direcționale datorită lipsei lateralizării, Bakker 1970, subliniază dificultatea particulară a percepției ordinii temporale numai în secvența stimulilor verbali, secvență ce vizează emisfera stângă, cea a limbajului, iar în 1979 , Dowing atrage atenția asupra legăturii dintre dislexie și anumite tulburări în procesul fonologic, respectiv a faptului că dislexicii nu realizează legătura fonem-simbol grafic, toate acestea fac ca sfera de cuprindere a termenului de dislexie, să constituie în continuare un motiv de dezbatere între specialiști, în accepțiunea unor autori dislexia fiind un termen ce înglobează dificultățile scris-cititului, o altă categorie de autori fac distincția clară între dislexie și disgrafie, în timp ce alții consideră sintagma dislexie-disgrafie sinonimă cu tulburările specifice de învățare: ,,termenul dislexie poate produce confuzii, întrucât este folosit uneori numai în sensul strict de lectură dificilă, alteori în sensul mai larg de totalitate  a dificultăților de învățare a limbajului scris” (Burlea, 2007, p.130)

            Lyon și colaboratorii săi, introduc criteriul fonologic ca sursă a tulburării abilităților de citire : ,, Dislexia este o tulburare specifică de învățare, de origine biologică, ce se caracterizează prin dificultăți în recunoașterea cuvintelor (corectitudine și fluență) și scrierea acestora, dar și printr-o capacitate limitată de a decoda citirea. Aceste dificultăți rezultă, în general, dintr-un deficit la nivelul componentei fonologice a limbajului” (Lyon, 2003, cit. in. Roșan, 2013, p.251)

            În Ordinul MEN 3124/2017 dislexia este tratată diferit de disgrafie, și este definită ca o tulburare specifică a abilităților de citire în ceea ce privește corectitudinea, fluența și înțelegerea.

            Așa cum am menționat și până acum, începând cu definițiile dificultăților de învățare, apoi a tulburărilor specifice de învățare, până la delimitarea acestor tulburări specifice, literatura de specialitate oferă multiple puncte de vedere care tratează aceste aspecte, fapt ce impune tratarea dislexiei și a disgrafiei și sub sintagma acceptată de către specialiștii români, dislexo-disgrafie, tulburare specifică de învățare a scris-cititului, această alăturare de termeni fiind regăsită și în majoritatea definițiilor dislexiei realizate de către autorii străini pentru a reda caracteristicile condiționale ale dislexiei, în acest sens voi aminti câteva formulări precum: dislexia este o combinație de dificultăți care afectează procesul de învățare în citit, scris și ortografiat “(Peer,2001, cit. in. Farrell, 2006, p.32) ,, Dislexia este o tulburare specifică de învățare, de origine biologică, ce se caracterizează prin dificultăți în recunoașterea cuvintelor (corectitudine și fluență) și scrierea acestora (Lyon, 2003, cit. in. Roșan, 2013, p.251), „dislexia reprezintă o diferență de origine neurologică în achiziția și utilizarea abilităților de citire, scriere și ortografiere” (Asociația Europeană de Dislexie,2009, cit. in. Roșan, 2015), ,, dislexia se manifestă prin dificultăți legate de achiziții de bază ale scrisului, cititului și/sau ortografierii ”(Task Force of Dislexya-Irlanda,2001, cit.in. Farrell, 2006). Aceeași idee a utilizării terminologiei de dislexo-grafie este întărită și de Burlea(2007) care consideră că cele două tipuri de tulburări sunt laturi ale aceluiași proces și trebuie tratate împreună, nu separat și este o ,,perturbare a învățării citirii și scrierii manifestată prin confuzii, inversiuni, adăugiri și substituiri de litere, cuvinte și chiar sintagme; neregularizarea desenului literelor și dispunerea lor anarhică în pagină; neînțelegerea completă a celor citite sau scrise; lipsa de coerență logică a ideilor în scris“(Popescu,1978, cit.in. Burlea, 2007).

            Studiile au demonstrat faptul că la majoritatea dislexicilor coordonarea motorie este afectată, acest lucru atrage cu sine, pe lângă afectarea activităților zilnice ce necesită coordonare motorie sau imposibilitatea practicării unor sporturi, afectarea scrisului de mână, astfel se întărește principala idee ce leagă dislexia de disgrafie. (Farrell, 2006)

            Marea majoritate a specialiștilor cuprinde în practică ideea prin care dislexia afectează întregul proces de învățare academică, ce implică citirea și ortografia în primul rând, și ca o consecință, apar dificultăți în înțelegerea și achiziționarea informațiilor specifice celorlalte discipline studiate în școală, așa cum susține și Burlea (2007), prin afirmația sa cu privire la faptul că ar fi vorba de mai multe fațete ale dislexiei, nicidecum de mai multe tipuri de tulburări specifice de învățare, afirmație ce își găsește susținerea dacă ne referim la funcțiile limbajului și la rolul său în dezvoltarea umană.