Etiologia tulburărilor specifice de învățare

Încă din primele încercări de definire a dificultăților de învățare specifice, din anii ’60, cercetătorii din domeniu au făcut referire la baza neurologică, mai exact la disfuncțiile neurologice, drept cauză principală pentru acestea, urmând ca abia în anii 1980-1990 să apară prin intermediul studiilor realizate pe creierul celor care în timpul vieții fuseseră dislexici și prin intermediul studiilor neuronale imagistice, primele dovezi ce susțin baza biologică a tulburărilor specifice de învățare. Burlea (2007) amintește de formularea unei definiții dată dislexiei, una din tulburările specifice de învățare, în 1896, de către medicul englez Morgan : ,, o cecitate congenitală a cuvântului “, remarcând încă de atunci posibilitatea unei ,,defecțiuni” în zona frontal-stângă a creierului, ca factor etiologic. Hinselwood presupune că la originea dilsexiei este o ,,tulburare funcțională congenitală în girusul angular(centrul memoriei vizuale a cuvintelor) , această disfuncție ar fi bilaterală ” (Burlea, 2007, p.126). Orton, alt medic care a studiat dislexia, în 1937, atrage atenția asupra faptului că nu este vorba de o disfuncție a creierului ci o tulburare prin care emisfera stângă îți pierde supremația pe care o are de obicei fată de emisfera dreaptă. Galaburda A. și Geschwind N. între anii 1979 și 1990 au făcut studii post-mortem ale creierelor oamenilor ce au fost diagnosticați cu dislexie în timpul vieții, descoperind că o secțiune din lobul temporal stâng ce include și un segment din zona Werincke, este simetrică cu secțiunea din lobul temporal drept, în creierul non-dislexic fiind o diferență considerabilă între lobul temporal stâng și cel drept. Deoarece această simetrie se produce în porțiunea creierul care se ocupă cu procesarea limbajului pot rezulta modificări și în recepționarea limbajului sau în exprimarea orală sau scrisă.  

            Tot în anii ’90, cercetătorii aduc dovezi și în ceea ce privește transmiterea ereditară a dizabilităților de învățare “un procent de aproape 40% din rudele de gradul întâi ale copiilor cu dizabilitate de învățare aveau ei însuși acestă dizabilitate “(Pennington, 1990, cit. in. Hallahan, Mercer, 2001, p.26). Pentru a concluziona unde au dus aceste serii de cercetări, o să fac referire la explicația cuprinsă în DSM V care subliniază foarte clar faptul că încă nu se cunosc cauzele exacte ale apariției tulburărilor specifice de învățare ,,nu se cunosc markeri biologici pentru tulburarea specifică de învățare (…) deocamdată testarea cognitivă, neuroimagistică sau testarea genetică nu sunt utile pentru diagnostic” ( APA, 2013, p.70)

            Cercetătorii de la Yale și cercetătorii britanici au identificat o genă a cromozomului uman 6, numită DCDC2 pe care o găsesc responsabilă de apariția sindromului dislexico-disgrafic. Dr. G.Eden demonstrează că dislexicii nu prezintă activitate cerebrală în zona V5MT care este specializată în perceperea mișcării. Acesta explică retardul în dezvoltarea percepției vizuale, precum și dificultățile care apar la dislexici în procesarea vizuală a informației. În cadrul tulburărilor instrumentale, E. Dupre și A. Gessel observă pe lângă tulburările globale în discriminarea formelor, a dificultăților spațio-temporale și dificultăți ce țin de percepția vizuală și auditivă, precum și anomalii perceptiv-motrice sau praxice.(Chirilă, 2006)  

            Hațegan (2016) susține cauza biologică a acestora specificând faptul că : ,, aceste tulburări specifice de învățare dislexia, disgrafia, discalculia, sunt relaționate prin baza comună etiologică de natură neurobiologică’’(p.15)